Am ales să-mi duc stupii într-un loc curat, fără fum industrial și fără terenuri chimizate, unde muntele încă respiră liniștit.
Pentru mine, asta e cheia: dacă vreau să-ți ofer o miere autentică, cu valoare terapeutică ridicată, trebuie să încep cu locul potrivit.
Aici, diminețile au altă tăcere. Nu tăcerea aceea “goală”, ci una plină, vie — ca și cum pădurea ar vorbi fără cuvinte. Iar când ies, după o noapte cu ninsoare, urmele din zăpadă îmi amintesc imediat că nu sunt singur ????❄️.
Doar că acesta nu e drumul comod. În sălbăticie, natura își urmează regulile ei, fără să mă întrebe dacă sunt pregătit. Vin urșii, vin și ciocănitorile, pițigoii, ba chiar și bursucul — iar stupii, pentru ei, nu sunt “proiectul meu”, “munca mea”, “investiția mea”. Sunt o oportunitate. O sursă de hrană. O cutie care miroase bine, care promite energie, proteine, dulceață.
Cu ursul, povestea e pe termen lung. Împotriva lui mă apăr tot anul⚠️. Garduri, verificări, urme, atenție, rutină. În sine, e o provocare uriașă și un risc pe care mi-l asum când aleg muntele. Dar iarna vine o încercare diferită, mai perfidă: când ninge și se instalează gerul ❄️, apar ciocănitorile.
Dacă nu le-ai văzut la lucru, ai putea crede că exagerez. Dar nu. E incredibil ce pot face.
Cu ciocul lor puternic pot sparge în lateralul stupului o gaură cât o minge de tenis. Nu o zgârietură, nu un “ciocănit” timid. O gaură adevărată. Iar apoi, dintr-o lovitură în alta, ajung la ghemul de iernare — locul acela sfânt în care albinele stau strânse, economisind fiecare fărâmă de energie.
Și atunci se întâmplă ce e mai greu de povestit: “consumă” literalmente albinele care iernează acolo. Au fost ani în care au atacat 25 de stupi, iar familiile au fost distruse parțial sau chiar complet.
În astfel de momente înțeleg cât de subțire e linia dintre “merge bine” și “se termină tot”. Și mai înțeleg ceva: în munte, nu am luxul de a mă supăra pe natură. Nu e nimeni “rău”. Nici ursul, nici ciocănitoarea, nici bursucul. Fiecare își face rostul lui, exact cum a fost făcut. Iar eu… eu sunt doar un oaspete pe aceste meleaguri.
De atunci, protejez fiecare stup cu plasă. Așa nu mai au acces. E singura cale corectă și sigură — nu pentru că vreau să “câștig” împotriva pădurii, ci pentru că vreau să păstrez echilibrul. Să-mi protejez munca și albinele, fără să rănesc pe nimeni, fără să forțez lucrurile, fără să transform muntele într-un câmp de luptă.
Astăzi am încheiat exact această etapă de lucru. Am stat cu mâinile reci, cu obrajii arși de vânt, uneori până mi s-au încleștat degetele pe plasă. Puțin înghețat, dar liniștit, știind că familiile de albine sunt în siguranță✨. E un sentiment aparte, când plec de la stupină și știu că am făcut tot ce ține de mine — restul rămâne în grija iernii.
PS. Și, ca să fie povestea completă, care mă face să zâmbesc și acum: o dată mi-a “venit în vizită” și un bursuc. Nu l-am prins în fapt, dar urmele și “ordinea” din jur mi-au spus tot. Și de atunci știu că și el știe perfect cum să “desfacă” stupul, să scoată ramele cu miere și să guste din ele cât poate.
Poate că asta e, de fapt, lecția cea mai importantă pe care mi-o dă muntele: mierea bună nu e doar despre flori și rame. E despre loc, despre răbdare, despre grijă, despre respect. Și despre acceptarea simplă că, în lumea asta mare și vie, eu nu sunt stăpân. Sunt doar un oaspete, pentru o vreme.
Îți doresc o zi cu multă sănătate!
Szabi, Maestrul Mierar
